Dor cu doua taisuri

Incet incet, ajunge sa doara faptul ca nu poti apartine, complet, nimanui. Ca nu poti semna un act prin care sa te cedezi trup, suflet, conturi si actiuni viitoare unei persoane pe care atat o iubesti incat ii simti disperarea, ii simti neputinta si dorinta de-a face atatea cate, poate, nici nu ai nevoie, doar fiindca simte ca altfel nu te-ar avea, si nu ai sta pe malul ala de mare unde-si doreste sa ramai, pentru totdeauna, cu el. Doare ca nu poti sa scoti din tine fiecare nerv si fiecare gand, sa i-l dai sa-l ferece fara a-l cunoaste, fara a-l citi, fara a sti ce n-are nevoie sa stie, si sa te pastreze asa ca pe o scoica goala, fiindca numai astfel simte ca te poate umple cu iubire.
Ma ustura gatul de la atata angelli. Am ochii vineti de nesomn si capul imi trosneste de durere. Nu stiu daca actionez cu tact sau din incostienta. Nu stiu daca dimineata cand ma trezesc inca mai am umbra aia de regret in mine sau pur si simplu s-a mulat perfect pe fiinta mea si nu imi da drumul. Am zis ca nu vreau sa-l mai sun, sa mai stiu de el sau sa mi-l doresc din nou. Mereu am crezut ca daca nu va alerga spre altele, va stagna efectiv,  ca inca este prins afectiv de mine. Aseara n-a mai fost la fel.In cada, ascultam doar cum curge picatura cu picatura apa de la robinet si innebuneam in atata liniste. Imi simteam parul lipit tot de gat si buricele degetelor cum mi se incretesc. Am inchis ochii si ma lasam in starea asta latenta sa vad cat pot rezista. N-am rezistat mult, mi-am lipit mainile de fata si-mi estompam fiecare reactie de parca as fi incercat sa mimez un film mut. Am pus mana pe telefon, fara sa ma mai gandesc ce fac sau daca sunt capabila sa vorbesc cat de cat coerent si l-am sunat. Habar n-aveam ce as fi putut sa-i spun. Ca mi-e dor de el?! Stie. Ca tin la el? Stie. Ce mai e de zis. Poate doar sa tac absurd in telefon. N-a raspuns, initial, dar pentru mine a fost de ajuns, cat sa imi fac atatea mustrari de constiinta si sa-mi proiectez in cap unde si cu cine ar fi putut fi el atunci. Mi-am sters lacrimile cu dosul palmelor si mi-am imbratisat corpul de parca ar fi fost un fel de ritual sacru. Nu mai stiam de mine. Eram doar eu, un robinet care nu se oprea si mintea mea bolnava. Chiar daca era cu cineva, eram geloasa aiurea. Nu mai aveam nicio putere asupra lui si niciun drept sa mai fiu. Dar parca mi-as fi dorit sa nu fie vorba de asta, sa ma insel, de parca asta l-ar aduce inapoi in vreun fel la mine. Uneori, dintre toate cate le iubesti, trebuie sa protejezi ce iubesti cel mai mult. Persoana. sau lucrul. nu conteaza.
Mi-am promis sa renunt de tot, sa nu-l mai sun, nici sa ii dau ocazia sa aibe vreo veste de  la mine. Daca lui ii este bine asa, trebuie sa imi fie si mie, mai devreme sau mai tarziu. Am incercat o data. Mai mult de atat nu pot face.

*Inca mi-e dor. Si inca nu vad cum sa ma despleticesc din starea asta.
Banuiesc ca nicio stare nu dureaza pentru totdeauna. Iar asat nu e o renuntare, la nimic. Poate doar o forma de dezamagire. nefondata, in fapt, fiindca nu-mi e nimeni dator cu nimic ..