Intre amagire si dezamagire

Ma simt atat de fada si de lipsita de contur, de parca as fi desenata din creion. Nu am nicio urma de multumire pe chip si ma consolez indulcindu-mi privirea intr-un ceai de tei. Imi suna telefonul de minim jumatate de ora. Tot nu raspund. Simt ca nu mai am puterea aia, chemarea aia care sa ma indemne sa ridic macar telefonul, sa inchid ochii si sa le arat tuturor cat de bine sunt. Opresc soneria dupa primul ton si mai beau putin ceai. Imi arde cerul gurii si ochii in cap de plans.
Daca exista ceva ce urasc acum, e doar pe mine. Ma simt ca un rebut pe doua picioare, incredibil de incompetenta, derutata si atat de nepotrivita pentru orice, in orice moment. Din pacate sunt atat de nepotrivita pentru el, incat imi reaminteste zilnic, de parca ar fi un fel de rugaciune preliminara ce imi intareste defectele si ma distruge.Imi geme tot corpul de durere, sunt vanata pe brate,am urme de muscaturi ce prind o nuanta violet pe margini,iar jumatate din suprafata fruntii e denivelata cu totul, vanata si mi-e aproape imposibil sa dau frau liber mimicii fetei, fara sa nu simt cum doare. Realizez cumva prin asta ca durerea fizica e considerabil mai mare decat cea sufleteasca. Cine stie, poate e vreun stimul, poate nu mai reactionez cum trebuie dupa toate cate au fost. Si aici nu vorbesc de violenta fizica, ci de ultimele evenimente care m-au determinat sa ajung in starea asta.
Inca nu stiu cum ar trebui sa reactionez, daca lucrurile se vor aseza intr-un final sau daca o sa fiu capabila sa mai ridic capul din pamant. Ma simt doar pierduta si nu vad pe nimeni pe langa mine, de parca as avea un placaj de jur-imprejur. Am trecut atat de usor de la o stare la alta intr-o singura zi, incat ma intreb cum de mai sunt om acum. Cum de acum, eram in patul lui si nu imi simteam calcaiele de fericire, doar pentru ca  stiam ca era langa mine, ca era al meu in intregime, iar in secunda doi, ma vedeai plangand, tremurand, memorand in cap fiecare miscare, fiecare cuvant spus atunci cand nu isi avea rostul. Nu m-a vrut acolo, langa el, nicio clipa si am inceput sa fiu constienta de asta abia dupa ce am auzit asta chiar din gura lui.
Nu m-a iubit niciodata.Asta o stiam si eu si el,desi a refuzat sa o recunoasca.Si nu ma deranjeaza caci nici eu nu il iubesc.Nu il iubesc si acum ca am scapat din vartejul acelei relatii,nici macar nu ii duc dorul.A fost doar o nebunie.Este doar o amintire. Insa stiu ca el imi simte lipsa.Are nevoie de mine.Caci eu am fost cea care in acele luni i-am dat atata valoare,eu l-am facut sa se simta iubit,venerat.Eu l-am facut sa devina la randul lui dependent de mine lasandu-l sa simta gustul puterii asupra celuilalt,dandu-I iluzia ca este invincibil,de neinlocuit.Asa cum el mi-a identificat nevoia de vorbe frumoase si eu i-am identificat dorinta de a parea altceva decat era,de a parea minunat,.El m-a mintit si eu l-am urcat pe piedestalul acela inalt la care doar visa.Stiam ca atunci cand se va termina ne vom prabusi amandoi.Cand am ajuns la capatul puterilor am cazut in infern…si ceva imi spune ca nici lui nu i-a fost prea bine.La inceput nu i-a venit sa creada. Era atat de plin de el incat avea impresia ca nu voi face fata singura,credea ca o sa ma intorc implorandu-l sa ma primeasca inapoi.Credea ca o sa ii plang la picioare insetata de vorbele lui mincinoase.Nu a luat niciodata in considerare varianta ca eu sa ma trezesc la realitate si sa il indepartez elegant,cu dosul mainii,ca pe un obstacol aparut in calea mea.Ei bine,intr-o zi m-am trezit si l-am vazut asa cum era in realitate:un om mincinos,un om mic,un om fara prea multe calitati.Mi-am dat seama ca fusesem la un pas sa cedez unui om pe care l-am crezut asemeni mie dar care se situa tocmai la polul
opus.Un om care ,in mod paradoxal,exista doar in mintea mea caci omul din fata mea nu avea nimic in comun cu cel pe care eu il proiectasem.Era o simpla carcasa a unui om diminuat, prea las ca sa-si asume felul lui de a fi,prea las ca spuna adevarul si sa tina capul sus. Exista iubiri mari,iubiri mici,iubiri puternice,iubiri trecatoare,iubiri adevarate.Si exista si iubiri mincinoase,iar asta este povestea uneia dintre ele
Nici nu stiu daca se merita sa o mai numesc iubire,caci in final s-a dovedit mai utopica decat fata morgana.A fost construita pe atatea minciuni incat atunci cand adevarurile au iesit la lumina s-a prabusit ca un castel din carti de joc.Si odata cu ea m-am prabusit si eu.Este ingrozitor cat am putut suferi.Cred ca am stat fara sa mananc sau sa dorm vreo 24 ore.Simteam ca se scufunda pamantul cu mine,ca nu mai am aer,ca nu mai am un scop pentru care sa pot merge mai departe.Refuzam sa vorbesc pentru ca nu era gand care sa nu ii apartina lui,nu era vorba in care sa nu am tendinta sa ii rostesc numele.Imi masuram respiratiile caci aveam senzatia ca fiecare bataie a inimii mele se indreapta catre el,ca fiecare gura de aer se termina cu o intrebare.Toate simturile imi erau paralizate si nu faceam decat sa ma gandesc la trecut…si inevitabil la el.
Petrecusem impreuna cateva luni.Luni care se terminasera brusc,dureros,zbuciumat.Luni in care ,cu fiecare minciuna strecurata, fusese smulsa cate o particica din increderea,respectul si iubirea mea…cu alte cuvinte …fusese smulsa cate o bucatica din mine.Imi trebuit o perioada sa ma pun din nou pe picioare,sa imi reamintesc cine sunt si sa am puterea sa il vad asa cum era in realitate:nu un om extraordinar…ci doar un mincinos.Il inzestrasem cu toate calitatile lumii doar pentru ca eram ranita de un alt el,pentru ca imi era teama sa-l pierd,pentru ca eram lipsita de experienta.El,la randul lui,mi-a identificat “carenta” de vorbe frumoase si nu s-a dat inapoi din a-mi insira cate in luna si in stele.Nimic adevarat.Numai minciuni.L-am lasat sa ma manipuleze luni intregi.Eram ca o mica marioneta pe care o manevra cu usurinta…din vorbe.In adancul sufletului simteam ca acel el minunat pe care eu il iubeam nu exista,ca era decat o creatie a mintii mele, dar intr-un mod de neinteles simteam o oarecare dependenta de el si refuzam sa il scot din viata mea.Refuzam sa analizez logic si imi vedeam doar nevoia de el,nevoia de a-i asculta vorbele fara sa tin seama la efortul pe care il faceam ca sa ii trec peste minciuni.Aveam nevoie doar de el.Daca e ceva de regretat este doar increderea pe care i-am oferit-o de-a lungul vremii, ca am spart anumite bariere, din naivitate si faptul ca n-am reusit sa-l fac sa inteleaga ca dragostea nu e ca la teatru si ca trebuie mentinuta din ambele parti ..
Viata mea e povestea celor care n-au nimic de povestit. Mi s-au intamplat multe lucruri, da, dar niciunul important, asa ca pot povesti doar episoade neinsemnate si razlete. V-am mai spus ca si viata mea, ca atatea altele, e lipsita de sens? Nu vad sa fi avut o evolutie, o actiune, cu atat mai putin un plan, un punct culminant, o concluzie, doar fragmente, margele fara sirag.Dar in spatele acestei vieti dezordonate presupun ca ma aflu eu si ca toate aceste intamplari ma cuprind si ma defines.
Si poate ca as putea invata sa traiesc cu asta daca as rezista tentatiei de a-i da telefon. As putea suporta totul mult mai usor daca mi-as aduce aminte, chiar asa, daca mi-as aduce aminte si n-as mai uita niciodata ca s-a dus. Dar nu ma pot abtine. O data pe zi dau sa-l sun. N-am format niciodata numarul, dar am fost foarte aproape. Credeti ca trebuie sa mai caut numarul? Degetele mele si-l amintesc. Impreuna. Cand eram impreuna. S-a dus si stiu ca s-a dus. Doar ca uneori uit. Atat.